– Ne-ar trebui un cablu, ştiţi…
– Doruuuuuu!!!
– Şi la sunet, băiatul nu ştie de unde să…
– Doruuuuuu!!!!
– Observ că nu sunt becuri. Cumpărăm noi dar electricianul poate să…
– Doruuuuuuu!!!!
– Da voi aici în Casa de Cultură de la Rădăuţi câţi sunteţi??
– Dacă e nevoie venim toţi trei. Știţi, pot să sun şi femeia de serviciu,… era liberă…
Coborâte de pe marile scene ale lumii, piesele lui Matei ajung în Rădăuţi doar pentru că autorul mai spune acestui oraş "acasă". Actorii care-l însoţesc vin la Rădăuţi doar din curiozitatea de a vedea locul în care s-a format fenomenul Vişniec, ale cărui piese sunt intens aplaudate pe scene mult mai mari, cu public şi amfitrioni mult mai cu dare de mână, cu cabine încălzite, iluminate, etc. Privilegiaţi să-i fim concetăţeni, noi rădăuţenii, preocupaţi mai des de politică decât de un act cultural ne mândrim cu "unul de-ai noştri" care se face auzit în Europa prin microfoanele RFI, citit sau aplaudat în faţa marilor scene ale lumii. Sâmbătă, într-o zi rece şi ploioasă, în care poţi să abandonezi alte proiecte pentru a merge la teatru, fără sprijinul dascălilor heirupiști creatori de spectatori cu arcanul, actori din Franţa şi din Bucureşti au jucat pentru mai puţin de jumătate de sală, în prezenţa autorului. Ce-o fi fost în inima lui? Mai are importanţă câţi au trudit din spatele etichetei de organizator? Câţi au sponsorizat, unii fără să fie menţionaţi? Rădăuţi – un amărât orăşel de provincie în care afişele spectacolelor nu se pot suprapune pentru că sunt mai rare decât ploile şi unde criza se face simţită chiar şi când intrarea este gratuită. Nu caut vinovaţi pentru că-i ştiu, dar trag nădejde de vremuri mai bune, în care supravieţuitorii să poată elimina ura din cultURĂ.
P.S.
Prietenul meu Matei ar vrea să citiţi asta:
Dragi Radauteni iubitori ai teatrului,
Va invit marti 3 iunie la ora 19, la Casa de Cultura, la un spectacol deosebit cu piesa mea
NEGUSTORUL DE TIMP
in regia lui Ovidiu Lazar
Este o poveste despre noi, despre raportul nostru ce timpul, cu secundele pe care le irosim si care devin pretioase cind nu le mai avem. Este o poveste despre un om care cumpara si vinde timp, despre viata si moarte, despre ce este pretios si despre ce nu pretuim destul uneori din orbire interioara.
Spectacolul se joaca de 5 ani la Iasi, merita sa-l descoperiti la Radauti. Vor mai fi prezenti, ca invitati de onoare criticul si eseistul George Banu, profesor emerit la Sorbona, si directorul Teatrului National din Iasi, regizorul Cristian Hadji-Culea. Va promit o seara interesanta, cu o trupa de actori minunati, iar la sfirsitul spectacolului vom dialoga cu echipa care a creat acest spectacol.
Cu pretuire si cu un gind sincer pentru tot cei care vor se vor lasa incitati la aceasta intilnire culturala,
Matei Visniec
Negustorul de timp
de Matei Vişniec
DURATA: 2h (fără pauză) ; intrare libera
Distribuţia:
Doru Aftanasiu
Livia Iorga
Horia Veriveş
Catinca Tudose
Octavian Jighirgiu
Oana Sandu
Daniel Busuioc
Monica Bordeianu
și
Andreea Boboc
Oana Miron
Ada Lupu
Un spectacol de OVIDIU LAZĂR
Aventura unui om care şi-a vândut săptămâni din viaţă fără să ştie că sunt ultimele. Viaţa şi moartea, braţ la braţ, într-o călătorie halucinantă.
Găsind în cutia poştală un anunţ ciudat, Liviu Dorneanu, un bărbat aflat la vârsta de mijloc, căsătorit, cu copii, decide să-l contacteze pe un anume domn Helfer, patronul unei firme stranii care comercializează Timp (vinde şi cumpără timp). Din acest moment, Liviu Dorneanu intră într-un tulburător joc al renunţărilor şi al redescoperirilor: renunţă la trecut şi la familie, practic le vinde, pentru a se regăsi pe sine, crede el. În cele din urmă, după câteva întâmplări stranii pe care le trăieşte cu sau fără voia lui, ajunge inevitabil la criza de identitate: Cine sunt eu? Ce înseamnă pentru mine trecutul? Ce valoare au şi cât de legat sunt de propriile amintiri? Identitatea reală este cea de acasă sau cea din căutările mele?" (Ovidiu Lazăr, regizor)
Ceasuri de diferite forme, nuanţe sau mărimi, ceasuri agăţate unele sub altele, ceasuri care nu mai măsoară timpul. Ceasuri încremenite. Verdele şi violetul sunt într-un aparent echilibru în decorul plin de semnificatii care îi întâmpină pe spectatori încă de la intrarea în sala de spectacol. Pare că viaţa se confundă cu moartea, fantasmele sunt printre noi, oglinzile devin ferestre către sine dar şi către celălalt iar viaţa urmează să se oprească pentru câteva secunde. Urmează o cădere de timp şi poate… “o cădere în sine” a spectatorului, aşa cum spera regizorul acestui spectacol, Ovidiu Lazăr, la începutul stagiunii curente. Negustorul de timp al lui Matei Vişniec a urcat pe scena Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi şi în seara zilei de 13 iunie 2010 pentru a mai spune odată povestea timpului vândut şi imposibil de recuperat, povestea vieţii trăite cu rost sau nu, povestea marii treceri a vieţii către moarte.
O stea în flăcări
În ţesătura de semnificaţii a piesei pe care publicul a vizionat-o la Naţionalul ieşean, scrisorile ard în mâinile celui care doreşte să le citească, stelele căzătoare sunt mesaje care, de asemenea, ard până să ajungă la destinaţie iar oamenii sunt “cititori în scrum”. Nimic mai efemer. Nimic mai preţios poate, decât participarea la miracolul vieţii şi al morţii. Nimic mai frumos decât o ploaie de stele, la care protagonistul e invitat, în cel mai explicit mod cu putinţă, să asiste. Deşi iniţial pare “mult mai ataşat de timpul său abstract decât de viaţa sa concretă”, Liviu Dorneanu – cel care “trebuie” să ia parte la lecţia despre valoarea lucrurilor mărunte şi despre marea trecere către moarte care este viaţa – învaţă “să privească stelele” dar şi să folosească cel mai important dar pe care viaţa i-l face la sfârşitul drumului, o zi întreagă, pe care o poate folosi cum doreşte. Liviu Dorneanu e omul contemporan purtat mereu de valurile vieţii oriunde, oricând şi oricum. Din momentul în care el înţelege care este valoarea vieţii, din momentul în care hotărăşte să-şi vândă, până şi timpul, “toate visele visate în trecut şi toate visele visate în viitor” îi revin în minte, amintirile calde sau dureroase ale copilăriei îl fac să se simtă vinovat şi să se întrebe de ce nu a avut niciodată vreme pentru toate acestea şi de ce ele îi străbat fiinţa tocmai acum? Probabil, pentru că a ajuns la momentul bilanţului, pentru că viaţa şi-a terminat prelegerea despre lucrurile cu adevărat importante şi pentru că această ultimă zi e proba finală. Daca va şti cum să o folosească, va fi învatat şi lecţia despre bucuriile mărunte. Poate că niciodată nu e prea târziu.
Va privi se pare “răsăritul soarelui”, “luminile oraşului şi mai apoi, stelele, toate stelele de pe boltă”, le va număra, va ajunge la două mii, se va încurca, va reîncepe numărătoarea de la zero, va vedea poate chiar o ploaie de stele… Şi cu siguranţă “ spre dimineaţă… privind mai atent şi mai departe” va putea observa “o stea în flăcări traversând universul în cădere liberă… şi în jurul ei, îndepărtându-se de ea… aura ei de semizei… de îngeri, de demoni… de spiriduşi…de năluci…”
Verde şi violet
Semnat de Ovidiu Lazăr şi având în distribuţie pe Doru Aftanasiu, Livia Iorga, Horia Veriveş, Catinca Tudose, Octavian Jighirgiu, Oana Sandu, Daniel Busuioc, Monica Bordeianu, Andreea Boboc, Cristina Bodnărescu şi Maria Câmpean spectacolul Negustorul de timp a reuşit să transmită publicului un mesaj pe cât de trist pe atât de profund, acela că viaţa merită trăită în cele mai mici detalii. Mizând pe simboluri regizorul a adus pe scenă o serie de elemente care au oferit un plus de semnificaţie textului. De la ilustraţia muzicală deosebit de sugestivă, la culorile predominante din decor şi costume, verdele şi violetul, fiecare element a spus o cu totul altă poveste despre efemeritate iar fiecare personaj a fost însufleţit de acelaşi sentiment profund uman, până la urmă, acela al asumării propriei vieţi. Aşezate într-un aparent echilibru verdele şi violetul s-au aflat, se pare, la marginile opuse ale scenei în formă de cerc violet, scenă în scenă, în jurul căreia personajele şi-au dus viaţa timp de două ore. Totul sub semnul semnficaţiei speciale a violetului care se situează, dacă vorbim de simbolistica sa, pe orizontul cercului vital în opoziţie cu verdele, semnificând, se pare, involuţia, trecerea autumnală de la viaţă la moarte, taina dar şi ideea morţii nu atât ca stare ci mai ales ca trecere.
O montare lucrată în cele mai mici amănunte, o montare care a îmbinat perfect planurile temporale dar şi mijloacele de exprimare artistică – proiecţii video, muzică, dans – , care a jonglat cu fantasmele textului glisând mereu dintr-un spaţiu în altul, care a adus în scenă actori capabili să “cadă în sine” şi să-i determine şi pe cei din sală să facă acelaşi lucru. Actori şi spectatori care au înţeles, se pare, efemeritatea vieţii dar mai ales valoarea ei şi au încercat să pătrundă, pentru a nu ştiu câta oară, taina Timpului.
(articol aparut in revista Timpul)
