Casa de Cultură era în reparație. I s-e puneau scaune tapițate. Mare lucru pe atunci, nici Cinema Flacăra nu avea tapițerie pe scaune ce să mai vorbim de mochetă nouă. O doamnă durdulie (de la partid cică), zbiera cu mâinile în șold la tovarășul Șpac, directorul Casei de Cultură, pe motiv că a tras mocheta aia nouă până sub calorifere și este pericol de incendiu când s-o da căldura. Peste afișul care anunța că o să cânte „Semnal M” era lipită o hârtie ce anunța că spectacolul s-a mutat la Casa Armatei. Lângă biserica romano-catolică, Casa Armatei avea în spate o sală în care se mai organizau „pe sub mână”, și cu „aprobări” speciale câte o nuntișoară mai mică sau un botez. Am alergat cu sufletul la gură și am mai prins un loc în picioare să-i văd pe ardeleni. După spectacol, nu mică mi-a fost mirarea să văd că Boldijar și-a clătinat șepcuța și Merca și-a scuturat barba direct către „Călărași”, cârciumă cu pretenții de „om bogat om sărac”, unde-i aștepta o baterie de vin și un fost coleg de armată, muzicant și el. Mă trezesc din aminintiri când băieții de la Divertis anunță Semnal M, părul mi-e zbârlit pe brațe, genunchii se mișcă după ritmurile clujenilor pe care le-am cântat ani la rând. Filmez cu bucuria revederii, lacrimile-mi stau fântână sub pleoape și am un nod de plâns în gâtul sugrumat de amintiri, de emoții și de tristețea gândului că nimic nu-i veșnic și că suntem efemeride pe drumul către veșnicie. Pentru voi, cei care citiți rădăuțiziar, postez ce-a mai rămas dintr-o legendă.
