Ziua națională a trecut și fiecare a sărbătorit-o cum a simțit. Nu că unii ar fi mai români decât alții, dar ca de obicei, pentru unii tricolorul a fost mai mare, discursul mai elevat, pasul de paradă mai țanțoș sau coroana mai înflorată. Nu vă trece prin cap ce pot discuta prezenții la o astfel de manifestare, indiferent că au fost aduși cu arcanul , cu interesul de partid sau cu ordinul de servici. De la scanări de modă, pontaj de prezență, analize morfologice, ortoepice ori gramaticale, amintiri din vremea când… și până la scenarite cronice cu tendințe paranoide. Da. Unora chiar le place să se audă și nu ratează nici un prilej. Alții văd doar un motiv de baie de mulțime. Alții, deja bine „sărbăUtoriți” se
clatină, dau ghionturi și-și fac cruci în contratimp crezându-se spirituali. Câți dintre cei prezenți ar putea repeta o frază din alocuțiunile rostite? Câți dintre ei au gândit o secundă la românii care nu mai sunt sau cei pribegi? Sărbătorim cu exces de vanitate, oportunism, carierism, fără să conștientizăm că țara suntem noi, și ecourile faptelor noastre crează un contur al identității unei nații ce se modelează și transformă mereu de cele mai multe ori după voința perfidă a altora. Identitatea lor nu este marcantă, nici predominantă sau esențială este pur și simplu un conglomerat rezultat din amestecul celor ce odată aveau nume, limbă, cântec, port, datini și steag.
